Altele, Sport

Realitatile din jurul nostru..

Articol publicat in: Personal


In fiecare zi din viata, fiecare dintre noi intalnim in activitatile zilnice cazuri mai mult sau mai putin socante, mai mult sau mai putin grave, figuri de oameni care ne raman in memorie, etc. Dar in fiecare seara la culcare, cred ca nici macar jumatate din evenimentele de peste zi nu ne mai afecteaza, au ramas undeva in spate, trecute in subconstient si suntem posedati de o pasivitate care ne permite sa inchidem ochii si sa ne cufundam in lumea viselor unde toate lucrurile sunt in regula, asa cum ni le dorim noi.

Dar ce le ramane de facut oamenilor care nu pot inchide ochii noaptea din cauza evenimentelor de peste zi, ce se intampla cand realitatea refuza sa treaca in subconstient si tine la distanta visele mult dorite? Simplusuferi de insomnie. Si dupa lupte tacite in care trebuie sa te recunosti infrant pentru ca somnul refuza sa apara, preferi sa rememorezi aspectele zilei si sa inlaturi legaturile invizibile ale stresului ce te tin inca legat. Si astfel am ajuns eu sa reflectez asupra realitatii romanilor care ma loveste de cateva zile incoace drept intre ochi si uneori ma face sa-mi fie atat de rusine ca sunt romanca incat mi-e si rusine sa recunosc. Dar de fiecare data se intampla cate ceva ce ma face sa dau inapoi, sa ma simt rusinata de gandurile urate si sa multumesc lui Dumnezeu ca mai exista totusi si oameni care au ceea ce majoritatii pare sa le lipseasca: suflet. Inainte de toate, trebuie sa va spun ca nu am fost niciodata genul de persoana care sa se implice in campanii umanitare, din alea gen Donati pentru cutare etc pentru ca nu am fost niciodata suficient de legata de cineva ca sa simt nevoia sa ma implic, pe de alta parte pentru ca, la fel ca ceilalti oameni, am considerat ca sunt o multime de cazuri care necesita ajutor, dar tocmai oamenii sus-pusi, cei care ar trebui sa ajute, nu ridica un deget pentru chestia asta..asa ca la urma urmei ce poate face un om de rand..? Acum mi-e rusine de gandirea asta, mi-e rusine sa recunosc ca am sustinut`o si eu candva pentru ca in ultimele cateva zile chiar mi s-a demonstrat ca oamenii de rand pot schimba vieti. In bine.

Toti oamenii (nu numai romanii) sustin, cand vine vorba de boli grave si necazuri ca nu mi se poate intampla tocmai mie. Pana ajung in situatia cand li se intampla tocmai lor si nu mai au ce zice, atunci ajung la mila altora care daca ar zice la fel ca ei i-ar condamna la moarte. Cel mai bine este cand iti constientizezi gandirea gresita inainte de a fi prea tarziu, inainte de a te lovi cu capul de pragul de sus si a-ti invata lectia intr-un mod mult mai dur decat era necesar.

Asa am ajuns eu sa ma implic intr-un caz umanitar , in lupta pentru salvarea unei vieti cu care nu am avut nici o legatura, in afara poate de faptul ca Flori face parte din lumea mea..din lumea medicinei si ca ne leaga o solidaritate stransa atat pentru profesia pe care o practicam, cat si pentru ceea ce implica ea: ajutarea oamenilor. Asa ca atunci cand rolurile s-au inversat si ea este cea care are nevoie de ajutor, mi s-a parut normal sa nu mai stau pe ganduri si sa ma arunc cu capul inainte in lupta, incercand alaturi de alti cativa oameni posesori de inimi sa o ajutam sa scape de chinul prin care trece. In nici un caz nu ma consider cine stie ce martira pentru chestia asta sau cine stie ce fapta exceptionala fac eu. Nici unul dintre noi nu facem, pentru ca ar trebui considerat un lucru normal, in nici un caz un sacrificiu.

din pacate, in aceste cateva zile din campania Salveaza viata unui medic am inteles multe lucruri care inainte mi-erau neclare sau pe care nu le credeam atat de adevarate: romanii sunt oameni rai atunci cand vor si din pacate nici macar nu realizeaza lucrul asta, ce sa mai vorbim de a trage speranta ca le-ar putea parea rau. Am observat frecvent situatia: oameni cu bani, oameni avuti in adevaratul sens al cuvantului au refuzat sa scoata din buzunar chiar si 1 leu pentru a contribui la strangerea banilor de care are Flori nevoie pentru operatie. In schimb, batranei cu pensii de 2 mil, oameni cu handicapuri mari, oameni neajutorati si oameni simpli care au bani doar de paine au fost in stare sa renunte la acel 1 leu pentru a se simti utili si pentru a avea satisfactia ca au participat la salvarea vietii unei fete de 27 de ani care are tot viitorul in fata si care la randul ei face tot ce ii sta in putere pentru a-i ajuta pe cei care au nevoie de ea. Am incercat sa inteleg si retinerea unora, sa inteleg si replicile acide ale altora, sa inteleg si nepasarea majoritatii, dar nu am reusit sa inteleg rautatea aceea pura, indiferenta crasa ce zace in atatia oameni ce isi flutura nasul in vant pe langa noi de parca am fi rahatul de pe pantofii lor, oameni care trec pe langa noi de parca am fi invizibili si de parca le-am cere luna de pe cer sau pielea de pe ei, oameni care isi retrag mana si privirea de parca le-am intinde otrava cand de fapt nu vor sa vada literele jucand in fata lor si conturandu-se in fata lor in cruntul adevar: atunci cand un om are nevoie de ei, ei se inchid in carapacea indiferentei, in lumea lor de gheata unde nimeni nu are nevoie de ajutor dar unde sunt..singuri. si din pacate, singuri vor ramane, pentru ca astfel de oameni niciodata nu vor avea de castigat, niciodata nu vor sti ce inseamna satisfactia sufleteasca de a te sti parte a unei armate care lupta pentru un scop nobil, de a putea ajuta cat de putin la implinirea viselor cuiva.

dintr-un oras de aproape 300.000 de locuitori, daca macar jumatate dintre ei ar fi plecat urechea la rugamintile fierbinti ale unor oameni ce isi doresc ca prietena/iubita/fiica/sora/colega lor sa traiasca, atunci Flori nu ar fi fost nevoita sa sufere timp indelungat niste chinuri groaznice, din lipsa de bani necesari pentru operatie. Lucru care imi demonstreaza inca o data cat de nepasatori pot fi oamenii. Uneori, vazand fel si fel de cazuri zilnic, ascultand atatea povesti ale unor oameni cu adevarat necajiti, dar care gasesc inca in ei insisi puterea de a zambi si capacitatea de a`i ajuta pe altii, ma simt ca facand parte dintr-o alta lume, ma trezesc dorindu-mi o lume mai buna, o putere inimaginabila prin care i-as putea face pe toti sa deschida ochii si sa priveasca in jurul lor, sa se opreasca din rutina zilnica si sa se priveasca pe ei insisi cu atentie macar cateva clipeam certitudinea ca multi s-ar trezi ca dintr-un vis urat si ar realiza directia gresita spre care coteste viata lor si poate ca ar avea ambitia de a o lua de la capat si de a nu mai face aceleasi greseli. Dar nu am aceasta putere si nu`mi ramane decat sa ii privesc in continuare cum unii trec nepasatori pe langa suferintele din jurul lor, si cum altii pleaca urechea si capul la rugamintile oamenilor, in mijlocul tuturor noi suntem parte a unei mici armate care lupta pentru a duce la indeplinire niste vise si pentru a ajuta la salvarea unei vieti.o viata ce merita sa-si continuie cursul nestingherit, fara a fi intrerupta de tumora de 5 cm ce ii apasa creierul si ii transforma capul intr-o bomba cu ceas.

Posted by on septembrie 28th, 2010 at 22:46 | Comments & Trackbacks (0)




Leave a Reply

(insereaza codul din stanga)
Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro

X